În seara Vinerii Mari, trei slujbe unice în an au marcat trecerea graduală dinspre Pătimirea Domnului spre Înviere. Cea mai cunoscută dintre acestea este slujba Prohodul Domnului (prima parte din Utrenia Sâmbetei Mari).
Alte momente emblematice ale acestei Privegheri sunt scoaterea Sfântului Epitaf (în cadrul Vecerniei ce precedă Prohodul) și înconjurarea bisericii în procesiunea cu Sfântul Epitaf, de la finalul întregului oficiu liturgic.
Mai în detaliu, cele trei slujbe ce s-au desfășurat în această seară sunt:
- Ceasul al IX-lea din cadrul oficiului Ceasurilor Împărătești
- Vecernia cu reașezarea Sfintei Cruci în Altar și cu scoaterea Sfântului Epitaf
- Utrenia cu Prohodul Domnului și cu procesiunea împrejurul bisericii
Ca în orice zi liturgică, așa-numitele slujbe ale „Ceasurilor” sunt în număr de patru, marcând astfel anumite perioade ale zilei: Ceasul 1 (ora 6 dimineața), Ceasul 3 (ora 9), Ceasul 6 (amiaza) și Ceasul 9 (ora 15). Spre deosebire de o zi obișnuită, slujbele Ceasurilor din Vinerea Mare au un caracter aparte, în cadrul lor citindu-se, pe lângă psalmi, anumite fragmente din scrierile profeților Vechiului Testament, ale apostolilor (mai ales Epistolele Sf. Pavel) și Evanghelia. Toate aceste texte au o relevanță clară, aceea de a prevesti, explica și relata (profeți, Apostol, Evanghelie) detaliile Pătimirilor Lui Iisus Hristos. Ceasurile 1, 3 și 6 au fost săvârșite de dimineață, iar Ceasul 9 a fost unit cu Privegherea, pentru a fi mai apropiați de ora corectă de săvârșire (ora 15).
Slujba Vecerniei din această zi este slujba cea care mută accentul de pe Pătimire (vezi Denia Vinerii Mari – în practică săvârșită în seara Joii Mari – și Ceasurile Împărătești) pe Punerea în Mormânt și Pogorârea la iad. Astfel, Crucea, care e încă prezentă în mijlocul bisericii la începutul Vecerniei, va fi readusă la locul ei (în spatele Sfintei Mese), iar pe aceeași poziție din mijloc va fi așezat Sfântul Epitaf, o pânză de dimensiuni mari, aproximativ cât o masă obișnuită, pe care este pictată sau brodată Punerea în Mormânt a lui Iisus Hristos.
Imediat după Vecernie, am continuat cu slujba Utreniei (slujba obișnuită de dimineață, deplasată seara pentru lungimea ei și pentru a facilita prezența a cât mai mulți credincioși), în a cărei primă parte a fost cântat Prohodul Domnului, intercalat între stihurile Psalmului 118. În final, după Doxologia Mare, toți credincioșii au mers în procesiune cu Sfântul Epitaf împrejurul bisercii (în sens invers acelor de ceasonic), intonând cântarea „Sfinte Dumnezeule”. Finalul procesiunii l-a constituit trecerea tuturor pe sub Sfântul Epitaf, ca simbol al propriei noastre „îngropări” împreună cu Iisus Hristos.
Cu toate elementele funebre ale sale, slujba Prohodului nu este una de doliu, ci de biruință asupra iadului, iar anticiparea Învierii se reflectă pe tot parcursul ei. Astfel, pentru un ascultător atent, fiecare strofă ce are de-a face cu îngroparea, arată că această îngropare e de fapt o victorie. Iadul este cucerit, iar prizonierii eliberați:
Tu în mormânt fiind pus, Ziditor Hristoase, temelia iadului s-a cutremurat şi-ale morţilor morminte s-au deschis.
Luând în pântece a vieţii Piatră, cel a toate mâncător, iadul, a vărsat pe toţi morţii ce din veac i-a înghiţit. (din Starea I)
Somn învietor în mormânt dormind, Hristoase Doamne, din cel greu somn al păcatului ai sculat întreg neamul omenesc cel păcătos.
Râu de viață eşti ce din Tatăl curgi, înţelepciune, iar în groapă apunând, viață dăruieşti celor din adâncurile iadului. (din Starea a II-a)
Cu moartea pe moarte o omori Tu, Doamne, cu sfânta Ta putere. (din Starea a III-a)
Autor: Dragoș Manea
