Ce semnificație are aceasta, de unde provine ea, ce relevanță are pentru mântuirea credincioșilor? De ce a devenit dintr-un rit secundar un rit care, în accepțiunea populară, este mai important decât Sfânta Euharistie/Împărtășanie?

Oare rânduiala contemporană mai este în acord cu rațiunea pentru care a apărut necesitatea „sfințirii” acestei pâini?

I. Pentru a înțelege semnificația acestei pâini, trebuie să studiem contextul în care a apărut binecuvântarea și consumarea ei. Rânduiala Triodului prevede ca în Joia Săptămânii Sfintelor Pătimiri să se celebreze Liturghia Sf. Vasile cel Mare unită cu Vecernia. De ce unită cu Vecernia (slujba de seară)? În primul rând, „materia” laudelor Bisericii este „timpul”, Vecernia marcând timpul înserării, iar scopul săvârșirii acestei Liturghii la apusul soarelui este tocmai de a ajuna până la apus, conform obiceiului creștinilor primelor veacuri – tradiție conservată astăzi, din păcate, doar în mediul monahal. Totodată, merită subliniat că Liturghia din această zi este o replică a marelui eveniment al Cinei celei de Taină, instituită în cadrul unui ritual pascal iudaic. Conform tradiției bizantine, următoarea zi, adică Vinerea Sfintelor Pătimiri, este zi aliturgică, zi în care nu se celebrează nicio Liturghie sau ritual de împărtășire, ci doar ceasurile împărătești, urmate de Vecernia și Denia Prohodului Domnului, deplasată din nou spre seară. De fapt, Deniile sunt slujbe de priveghere nocturnă. În dimineața Sâmbetei Mari se celebrează din nou Ceasurile, iar după încă o zi de ajunare spre seară (și nu dimineața, așa cum s-a împământenit în practică, din păcate), Triodul indică celebrarea Sfintei Liturghii a Sf. Vasile cel Mare unită cu Vecernia. Liturghia aceasta este cea mai importantă din an prin complexitatea ei, cât și pentru efortul de-a o sluji după atâtea zile de ajunare. În cadrul acesteia se citesc 16 lecturi biblice din Vechiul Testament și, totodată, se anticipează și celebrează simultan marele eveniment al Învierii Domnului. A se vedea, în acest sens, și articolul Seara de Sâmbăta Mare.

Ca importanță și complexitate liturgică, Liturghia din „ajun” este mai importantă decât cea din noaptea Învierii, acest lucru fiind valabil și în cazul celorlalte praznice mari (Nașterea și Botezul Domnului). Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur din noaptea Învierii este doar o prelungire a acesteia dintâi. În concluzie, după prezentarea rânduielii Triodului din seara zilei de joi, până sâmbătă seara nu se mai mănâncă nimic. Acest timp este traversat printr-o ajunare totală până la momentul împărtășirii din seara Sâmbetei Mari. Tipicul Sf. Sava (cu origini în sec. V), provenit din Palestina, prevede ca după Liturghia din seara Sâmbetei celei Mari, clericii și credincioșii să rămână postind în biserică pentru a audia integral lecturile din cartea Faptele Apostolilor, care erau lecturate integral până la începutul Utreniei pascale de la miezul nopții. Această pâine, care se binecuvânta în prealabil cu o rugăciune, avea rolul de a întări trupul nehrănit de la Liturghia din seara de joi până în seara din Sâmbăta Mare, fiind consumată după ce creștinii se împărtășeau în cadrul Liturghiei. Pentru întărirea trupească, înainte de Otpustul (formula de sfârșit numită și „apolis” pe filieră grecească) Liturghiei de Sâmbătă, se face binecuvântarea pâinilor și a vinului prin rugăciunea obișnuită de la Priveghere („de la Litie”). După binecuvântare, această pâine înmuiată în vin se mănâncă chiar în biserică spre întărirea trupului (nu pur simbolic), dar fără a avea ceva comun cu Paștele. Ea are rolul pâinii şi vinului care se binecuvintează și se consumă ca întărire trupească, la fiecare Priveghere, așa cum se practică și astăzi la privegherile de toată noaptea (în greacă „agripnia”) din mănăstirile Sf. Munte Athos sau chiar și la noi.

II. După ce am prezentat cum a apărut această pâine în tradiția răsăriteană, încercăm să analizăm mutațiile care s-au produs în concepția populară și în receptarea acesteia. Cum a ajuns această pâine să fie consumată de un număr mai mare de credincioși dintr-o parohie decât este consumată Sfânta Împărtășanie – Trupul și Sângele reale ale lui Iisus Hristos – prefăcut ca realitate vie în actul Liturghiei? Cauzele care au dus la aceste mutații sunt multiple, iar o lipsă de interes și cunoaștere liturgică din partea clerului fac lucrurile de neîndreptat.

Așa cum ne arată istoria, românii ortodocși, pe parcursul întregii vieți, se împărtășeau foarte rar sau chiar deloc (!), luând doar la o pâine binecuvântată, pe care o numeau (şi o mai numesc) „paști”. Iată ce scria mitropolitul Neofit Cretanul despre practica sacramentală românească din prima jumătate a secolului al XVIII-lea (şi nu numai):

„Cei mai multi din norod nici că ar fi știind ce este Sfânta Priciaștenie [Împărtășanie], ci numai la ziua Sfintelor Paști ar fi mergând la biserică şi nu doar ca să asculte slujba Sfintei Liturghii și să se împărtășească cu Sfintele Taine, fiind mai înainte spovediți și gătiți pentru această Taină Sfântă, ci numai ca să ia pâine și vin, paximan ce se numește de voi Paști, iar alții cu ani îndelungați nu s-au spovedit, și alții iar în toată vremea vieții lor, după cum am înțeles, Spovedania și Sfânta Priciaștenie [Împărtășanie] ce este nu o știu, fără decât aleargă în ziua de Paști pe la bisericile lor de iau atunci acea pâine și acel vin nesfințit sau iau agheasmă, numind că este Paști”, conform unui articol al părintelui Petru Mihail Pruteanu.

În Liturghierul românesc practica actuală prevede că pâinea este binecuvântată printr-o rugăciune, citită la sfârșitul Liturghiei și stropită cu Agheasmă (fie în Joia Mare, fie în Sâmbăta Mare). Rânduiala stropirii cu apă sfințită intră destul de târziu în practica românească și nu se generalizează mai devreme de sec. XVII. Această pâine este doar binecuvântată și nu sfințită, așa cum greșit se spune. Singura pâine sfințită este doar cea oferită pe Sf. Masă în actul Liturghiei și care se preschimbă, devine Trupul lui Hristos. Orice altă pâine, fie că este cea binecuvântată la litie, fie că este binecuvântată în ajunul Paștelui sau că este vorba de anafură (numită la greci „antidoron”), rămâne doar pâine binecuvântată, neavând alte caracteristici sacramentale.

Dacă Liturghiile din Săptămâna Mare s-au deplasat și nu se mai oficiază conform rațiunii pentru care au fost rânduite, adică slujite la ceas de seară, și dacă rânduiala unirii acesteia cu Vecernia nu mai este pe alocuri respectată, atunci rațiunea pentru care a apărut această pâine a suferit inevitabil mutații în conștiința comunităților din ce în ce mai puțin „euharistizate” și din ce în ce mai puțin prezente în perioada pre-pascală la Liturghiile din cele două zile. Din experiența mea pastorală de-a lungul anilor, am observat că, în practica populară, Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului a devenit un act de-o importanță secundară în raport cu consumarea acestei pâini binecuvântate care se numește în popor „paști”.

Am sesizat cel mai bine acest lucru în primăvara pandemică a anului 2020, când, la nivel de Patriarhie, am primit recomandarea de-a distribui această pâine credincioșilor parohiilor noastre. Primeam zeci de telefoane de la diferiți oameni care doreau această pâine, dar foarte puțini erau cei care cereau să le „distribuim” Sf. Împărtășanie – Trupul și Sângele Domnului.

Am început să aplic soluțiile propuse pentru a îndrepta această percepție eronată în mentalul colectiv de când slujesc într-o comunitate mai mare.

Acestea ar fi:

• catehizarea credincioșilor, prin explicarea însemnătății acestei pâini binecuvântate care, în popor, se numește eronat „paști”. Așa cum spunea, în același articol, părintele Petru Mihail Pruteanu, reputat liturgist român, „Paștele” nu este ceva, ci „Paștele” este Cineva (Mielul lui Dumnezeu oferit credincioșilor prin Sf. Euharistie/Împărtășanie).
• revenirea la practica veche/originară de a sluji Liturghiile din Joia și Sâmbăta Mare la ceas de seară (după orele 16:00) și împărtășirea împreună cu comunitatea, după o zi de ajunare, conform tradițiilor expuse mai sus.
• dacă comunitatea ajunează de joi seara până sâmbătă seara, atunci consumarea acestei pâini se justifică, fiind chiar necesară pentru întărirea organismului și pentru a putea continua privegherea de Înviere din noaptea pascală.
• trebuie să avem curajul de a comunica credincioșilor toate aceste lucruri, cu tact pastoral, chiar dacă nu sunt întotdeauna receptate ușor de către oamenii din comunitățile noastre, care s-au obișnuit într-un anumit fel, neștiind și nefiind conștienți că, la origine, toate acestea aveau o altă însemnătate. De-a lungul istoriei zbuciumate a creștinismului răsăritean, lucrurile au suferit diverse mutații, dintre care unele trebuie îndreptate pentru a plasa în plan secund Taina Tainelor, adică Euharistia.

Autor: Pr. Iustin Garleanu